În sat umbla o vorbă printre oameni, mai mult o urare, pe care şi-o făceau când ciocneau un pahar de tărie la câte o adunătură sau la sărbători: “Să trăieşti mult şi să mori cum trebuie!”
Şi ascultaţi la mine, în sat nu se moare ca prin alte părţi, nu! Nu e că mori, că de murit cu toţii suntem datori, dar să mori cum trebuie e lucru mare.
Cumva întâlnirea cu moartea o pregăteşti cu mult înainte, când eşti încă în putere. Şi începi încet – încet să-ţi strângi in dulapul din odaia a bună ba o cămaşă mai procopsită, ba o pereche de pantofi de lac, ba un ştergar cusut pe margini cu inişor. Dacă eşti om chibzuit îţi cumperi din timp şi lemn pentru coşciug, îl urci în podul casei să aibă lemnul timp să se usuce bine, ca să nu se usuce coşciugul în groapă şi să rămână goluri între blane cât să intre degetul prin ele şi mai ales viermii pământului. Îţi cumperi cruce de lemn frumos pictată, pe care o aşezi în cimitir. Slobozeşti crucea cum e datina, cu preot, rude, colaci, vin şi colivă. Toate astea le faci din timp ca un bun creştin ce eşti.
Şi când îţi vine timpul să mori, ehee, atunci e atunci...
Apoi dacă ai norocul şi te simte vreunul din casă începe o zarvă în jurul tău de nu-ţi mai arde nici să mori parcă. Mai întâi te primenesc în hainele de moarte, care aşteaptă de atâta vreme apretate, călcate şi împăturite cu grijă. Îţi strecoară într-un buzunar al hainei un bănuţ, doi acolo, să ai cu ce plăti când treci dincolo. Îţi aprind candela din perete şi o lumânare la cap să fie acolo pregătită în caz de ceva. Şi încep să se adune pe lângă patul în care zaci neputincios rudele şi vecinii. Şi nu vin la tine cu mâna goală: o bomboană, o bucată de rahat, nuci, pe care le aşează cu grijă pe o batistă lângă tine, că nimeni nu pleacă pe lumea alălaltă fără să ducă şi celor de acolo câte ceva. Că doar nu stau şi te aşteaptă degeaba...
Şi stau aşa pe lângă tine mai povestind una, mai povestind alta, şi cu ochii aţintiţi pe tine să nu cumva să îndrăzneşti să închizi ochii pentru totdeauna şi să nu ai lumânarea aprinsă în mână. Ba ca să fie siguri ca aşa ceva nu se va întâmpla, îţi aşează frumos mâinile pe piept, împreunate şi cineva mai curajos îţi ţine lumânarea pe piept. Că dacă mori fără lumânare tot chinul tău de-o viaţă e-n zadar. Adică pentru ce ai muncit tu o viaţă întreagă, dacă pe lumea alălaltă stai în întuneric? Şi ai de rămân după tine trebuie să-ţi ducă şapte ani la rând lumânare la biserică în noaptea de Înviere, să te scoată la lumină adică.
Când ai închis ochii de tot, te iau pe mâini, aşa frumos îmbrăcat şi te pun în odaia a bună, să te odihneşti niţel. Dincolo, încep pregătirile pentru pomană. Aleg grâul de colivă, îl spală din nouă ape, îl bat în piuă. Îţi socotesc cine să-ţi sape groapa, cine să-ţi bată clopotul, cine să-ţi ducă stâlpul, cam câte capete să-ţi facă pentru pomană, plus capul de ţărână. Toţi aleargă în toate părţile cu treburi. Numai tu stai singur şi dormi fără nici o grijă. Ai muncit destul până acum, acum să muncească alţii pentru tine.
Mai trec pe la tine doar când vin gorniştii să-ţi cânte. Vin ai din casă să te jelească, că aşa trebuie:
“Nae-al meu, căscioara mea
Und’te duci tu de-aicea
Şi mă laşi tot singurea”
Te duc la biserică pentru slujbă şi preotul îţi cântă frumos. Şi te vorbeşte de bine, cam ce ai făcut tu în viaţă, dar aşa în câteva vorbe alese cu grijă de preot, că el ştie să ticluiască bine vorba. Îţi dezleagă aţa de la picioare şi de acum Nae ai calea liberă spre lumea cealaltă...
Te slobod pe funii în groapa săpată pentru tine în cimitir. Te acoperă cu pământ greu. Şi trimit apoi vreo două femei văduve şi fata, care ţi-a cărat apa, să te dreagă, ca nu cumva să te faci strigoi şi să vrei să te întorci înapoi acasă.
