Alde Tabachere erau săraci de când se știau ei pe pământ. Din tot neamul lor mai rămăsese în sat doar Saveta. Restul fugiseră în lume, care-ncotro. De sărăcie au fugit în lume!- spuneau oamenii prin sat când cineva aducea vorba despre ei.
Și drept e că de sărăcie și ultimii doi copii plecaseră la oraș să se angajeze la vreo fabrică, se însuraseră pe acolo și pe acasă dacă mai călcau o data pe an. Lasă, că nici nu prea aveau ce să mai facă prin sat! Pământ aveau puțin, cât să-l măsori cu pasul. Dar și așa, bucațica de pământ de lângă casa lor era mai tot anul verde de iarba mare și buiezele ce creșteau nestingherite. Numai iarna bătătura casei lor arăta ca toate celelalte din sat, căci peste tot zăpada cade la fel, fie că e curte de om sărac ori de om avut.
Casa micuță, netencuită, din chirpici, mai că sta gata să cadă sub privirile vecinilor și ale Savetei.
Saveta nu creștea porc pentru că nu avea unde să-l țină și mai ales nu avea ce să-i dea să mănânce: "Ca să crești porc, e lucru mare! Trebuie să-i dai apa", si ei nu aveau fântână în curte. Aducea săraca Saveta apă cu cobilița, iarnă- vară, tocmai de la fântâna din colțul uliței. "Ș-apoi porcului trebuie să-i dai și tărâțe și porumb. Și dacă pământ nu ai, de unde muncă? Că doar porcii nu se cresc cu zile si bătăi!!"
De-ale gurii își câștigau mai mult muncind pe la unii și pe la altii, cu ziua. Că la ei nu prea le da ghes inima s-o facă, dar la alții, unde masa e masă, apa - apă, vinul - vin, alde Tabachere mergeau.
Cât timp a trăit Nae, soțul Savetei, lumea din sat, dar mai ales copiii îl priveau ca pe un nebun. Și nimeni nu mai știe cu adevărat, dacă el era nebun sau văzând ca lumea îl lua de nebun, făcea și el pe placul lumii, făcea pe nebunul.
Cât era de lungă ziua de vară, cântecele copiilor umpleau ulița:
Tabachere, bob năut,
Nu te-ascunde după dud,
Că dudul e-afurisit
Și te dă de bănuit!
Și Tabachere, pitulat după dudul cel mare din curte începea să arunce cu pietre în ei: "Huș de aci! Că ies la voi, vă prind și vă atârn în dud cu capul in jos, să vă cadă creierii din cap!!", îi amenința mai mult cu vorba Tabachere. Sau ca să se joace cu ei, să-i instige mai tare.
Vecinii povesteau că în tinerețe, Tabachere plecase să se faca marinar, să câștige și el un ban frumos, dar n-a vrut Dumnezeu cu el nici atunci pentru că avea rău de apă mare si vrând-nevrând, decât să moară, mai bine a pus Tabachere marinaria în cui și s-a mulțumit să trăiască în sărăcie. Pe Saveta, nimeni nu știe cum a găsit-o și a luat-o de nevastă. Sau ea a venit singură, gonită poate de o sărăcie și mai mare.
S-a dus Nae la Dumnezeu sărac, cum sărac se născuse și trăise. Și Saveta a rămas singurică - cuc în casa abia mai ținându-se dreaptă. Și zilele treceau una dupa alta și Saveta își trăia zilele în casa aceea, nici încercând s-o cârpească pe ici, pe colo, nici îndurându-se să se rupă de ea și să meargă la vreun dintre copii, care mai de rușinea lumii, mai de milă, o chemaseră la ei.
În ziua sfântă a Paștelui s-a iscat pe uliță zarvă mare. Babele, gătite ca de sărbătoare, începură să se adune , chemate parcă de o trâmbiță nevăzută, la casa Savetei.
Casa bătrână și dărăpănată deveni dintr-o data neîncăpătoare de babele sporovăitoare. Se spuneau ultimele știri din sat auzite la slujba Învierii și pereții casei răsunau de chicoteli înăbușite.
- Mă, tanti, văzuși ce frumos cântă popa ăsta? Parcă te unge la inimă!
- Văzui, tică, văzui!
- Ce glas frumos are! De când a murit popa ăl bătrân, n-am mai avut parte de așa popă bun. Și s-au tot perindat vreo câțiva.
Și babele începură să-și amintească întâi de popa al bătrân și de slujbele frumoase pe care le făcea el, apoi de șirul preoților veniți la biserica din sat și plecați la fel de repede. Parcă o mână nevăzută îi gonea. Unul se mutase în satul său natal, găsise loc liber la biserica lui. Pe el oamenii nu-l judecau, ca tot omul trage acolo unde s-a născut. Altul avea darul beției și făcea slujbele mai mult afumat și oamenii au început să-l simtă. Și s-a simțit chiar și la mitropolie, că l-au mutat cam într-un an. Un altul s-a legat de o fata tânără și tot satul i-a sărit în cap și l-a gonit. Și uite-așa povestea popilor a fost iar spusă și babele chiar o mai înfloreau pe ici, pe colo sau aduceau ocări unora dintre ei.
- Auzi, țață, zise una dintre babe, n-ar fi mai bine, fa, să iau de la mine vreo fusta și o bluza mai acătări și s-o îmbrăcăm pe Saveta cu ele. Că e păcat, fa, s-o lăsam așa! Ce Dumnezeu...? Și babele dădură din cap a aprobare.
Spălată, pieptănată, curat îmbrăcată și pusă așa pe pat, Saveta parcă era alta. Nu arăta nici frumoasă, nici urâtă, nici obosită, nici odihnită, nici săracă, nici bogată. Arăta a om. Își aruncase ochii pe icoana atârnată pe peretele de lângă pat și tăcea. Auzea poveștile spuse în jurul ei, povești pe care le știa și ea, dar acum nu poveștile o interesau pe ea. Stătea și privea pe Maica Domnului cum ține blând în brațe pe Pruncul sfânt. Deodată i se păru că mâinile Maicii se lungesc, iasă din icoană și o cuprind în jurul trupului. Se simți așa ușoară, ca o pană, și se lasă îmbrățișată cu drag. Era cald și bine.
- Mă, tică, ce stăm așa degeaba? Hai s-aprindem măcar o lumânare, că cine umblă apoi s-o scoată la lumină?
Aprinseră lumânarea și o puseră în mâinile Savetei, cu grijă, să nu pice ceara pe hainele curate și să le păteze, că e păcat.
Flacăra lumânării se stinse încet în ochii Savetei, care purtată de brațele Maicii Domnului mergea în lumea celor drepți.
- S-a dus săraca! Dumnezeu s-o ierte!
- S-a dus cu ochii ațintiți pe icoană!
- Da, maică! Săraci - săraci, dar o icoană tot aveau și ei in casă. Vezi, nu l-au părăsit pe Dumnezeu!...
