şi tu călător într-o gară straină -
aşa stând întors spre mine, spre somn,
îmi semeni leit, îndoliatul meu 
domn -
aceiaşi ochi fără viată şi slabi,
aceiaşi pantofi, când albaştri,
când albi,
acelaşi azi, acelaşi mâine,
la fel aşteptând un tren
ce nu vine...

şi te veghez ca o lună pe cer
şi-ntre degete prind
rugăciunea de ieri.
ascultă pasu-ndreptat 
către tine,
ascultă şi iarba culcată-n suspine.
ascultă şi taci şi iartă.
poţi.

în seară tata zdrobeşte
strugurii copţi.

o vreme m-ai tot căutat
în fiecare femeie,
în fiecare pat.
o vreme m-ai căutat 
fără-ncetare.
eram aici,
în fiecare floare,
în toate urmele paşilor tăi
grei.
să mă aduni acum
de ce nu vrei?

să te iubesc,
să te sărut,
să mă înving
sau să mă lupt?

să-ţi fiu o noapte,
să-ţi fiu timp,
să te alung 
sau să te simt?

sunt eu cât frunzele plecate-mi scriu
un nume -
şi-n numele tatălui
şi-al fiului
şi-al sfântului duh. amin -
ploaia atinge tâmpla 
literelor şi doare.

sunt eu cât toamna mea
se cheamă poezie.

mă-mbătrâneşte parcă
oraşul acesta mort
cu prăvălii albastre deschise peste tot
cu geamurile sparte de noapte
şi de ger.
somnul oraşului meu se întinde la cer
se ascunde în văi
şi se-nchide-n odăi.
e un somn mort şi lung.
uneori cuvintele nu îmi ajung.

mi-e dor să ascult înserarea
cum curge prin frunze, prin nori
mi-e dor să îmi strig nepăsarea
la gândul că plângi ori că mori

mi-e dor să mai fiu risipitele ploi
căzute pe pietre, pe vorbele reci
crescute ca noaptea albastră-ntre noi
mi-e dor să ştiu că azi ai sa pleci.

tu eşti poema cu versul nescris
tu eşti pădurea cu ochiul închis

şi eşti şi apă şi piatră, pământ
eşti toate deodată şi toate pe rând

tu eşti şi astăzi ce-ai fost şi ieri
izvor nesecat de dor si dureri
 
eşti ce se poate spune şi ce se poate şti 
şi-n timpii de pe urmă şi ce se-nchipui.

poate

poate ne-am pierdut în prea
multe întrebări
despre zboruri şi ploi
şi poate prea devreme
s-a întâmplat
să fie joi
şi iarba să crească
prea verde-a început.
poate prea greu
şi poate prea totul, prea verde,
prea joi
- poate prea suntem noi
şi poate noaptea prea a trecut.

tot din acea perioadă....

încerc să-mi fac din cuvinte un trup,
din sentiment încerc să mă rup,
să curg pe nisip între mine şi eu
şi ochiul blând al lui prometeu


încerc cu fiecare eu şi tu să adun
şi gândul şi plânsul şi dorul nebun
cu ele încerc poezie să scriu -
e toamnă afară, plouă. târziu.

de la un timp
cuvintele-au început să meargă
să fugă
să alerge
să se spargă
să curgă-n valuri repezi
şi grămadă
să plouă
să ningă
să iarbă

pentru ca mi-am amintit de perioada liceului

în 9 aprilie acum câţiva ani îmi scriai, undeva, într-un caiet:

Hai să trăim puţin

Ca într-o clepsidră

Şi nisipul curs peste noi

Să ni-l închipuim fericire.

from Dana