Două ouă-ncondeiate
Puse bine pe poliţă,
Dă-mi-le mie, leliţă!
Ouăle! Ouăle!
Strigau copiii cu glasuri răguşite în miercurea din săptămâna Patimilor. Şi clinchetul clopoţeilor întărâtau toti câinii de pe uliţă. La porţile ce nu se deschideau la cântecul Joimăricăi, sunau şi mai tare înghiontiţi de la spate parcă de draci.
Şi se întâmpla ca în câte un an spurcatele de găini să cadă pe capete în cuibarele creştinilor. Şi atunci prada adunată cu multă trudă de copii să fie puţină. Atunci începea cearta între colindătorii cu Joimărica: "Ăstuia, că e mai mic, nu-i facem parte egală cu noi, îi dăm mai putine ouă. Ba nici ăsta nu merită cât noi că doar strigă cât îl ţin boşogii - Ouăle! Ouăle!" Şi o tineau aşa într-o ceartă toată ziua. Nu de puţine ori se întâmpla ca totul să se termine cu o sfântă bătaie cu ouăle strânse cu atâta sârg. Şi nu mică era mirarea părinţilor când în loc să ajungă acasă cu o poală de ouă, ajungeau tot un ou din cap pâna-n picioare.
Ion al lui Găgănoiu era parcă certat cu Joimărica. Niciodată nu a răsplătit cântarea, mai mult urlată, făcută de copii la poarta lui. Nu că ar fi fost sărac, dar nu voia el. Pentru ce să le dea lor ouă, când poate să le mănânce el puse-n tigaie cu macriş, că tare mult îi plăceau. Şi dacă mai punea şi-un fir de ceapă verde pe masă şi-un pahar de vin, mânca de ziceai că friptane de porc infuleca, nu ouă încăierate cu verdeaţă.
Ba ca să facă şi mai pe îndrăcitul, ca un făcut, lega câinii lângă poartă. Şi săreau dulăii, întărâtaţi de clopoţei, mai să rupă gardul şi să se sature şi ei măcar o dată de carnea fragedă de copil.
Anul ăsta cei mai mari dintre colindători au hotărât ca pe la casa lui Găgănoiu să nu mai treacă, că şi aşa până acum au trecut degeaba. Şi dacă ăi mai mari aşa au hotărât, apoi ai mici nu trec peste vorba lor nici în ruptul capului.
Joimărica a început să se audă pe uliţă. "Ouăle! Ouăle!" din poartă în poartă. Şi ouăle au început să se adune în coşul pe care-l cărau cei mici, mai făcând cu schimbul, mai făcând opriri, că e greu când eşti mic şi pus să cari ceva peste puterile tale. Şi din casă în casă , alaiul Joimăricăi vestea că sărbătoarea Paştelui e ca la o aruncătură de băţ. Şi creştinii ca azi mâine trebuie să sacrifice mielul iar gospodinele trebuie musai să se apuce de pregătit bucatele alese pentru masa Paştelui: cozonac, drob şi ouă roşii.
În curtea casei lui Găgănoiu nu se zărea nici ţipenie de om de ziceai că toţi au intrat în pământ. Sau sunt plecaţi la câmp la vreun semănat de ceva. Copiii dădură să treacă fără să arunce vreun ochi în curtea omului, dar dintr-o dată un glas cunoscut îi opri în mijlocul drumului:
- Mă! Und' vă duceţi, mă? Fir-aţi ai dracului voi! La mine nu cântaţi, mă? Ce, găinile mele nu ştiu să facă ouă?
Ai mai mici speriaţi nu îndrăzneau nici măcar să-i privească pe cei mari. Ion Găgănoiuera un fel de sperietoare pentru ei. Mai ales că auziseră ei că are o palmă sănătoasă de-ţi zguduie creierii din cap când te atinge. Vreo doi mai mari, pesemne şefii grupului, se priviră în tăcere şi se înţeleseră din priviri. Fie ce-o fi! Stau la poartă şi-i cântă. În curte n-au să-i intre nici feri-te-ar sfântul. Şi dacă le-o da ceva, bine. Dacă nu, nu. Dar aşa să nu se ducă, nici chemaţi, o să-i ocărască spurcatul şi-n ziua de Paşti când se adună tot satul pe la colţuri să mai afle câte-n lună şi-n stele.
Un țânc mai cu inima la el sună din clopoțel și începu să ogească: "Ouăle! Ouăle!'' Ca la o vorbă ceata de băieți porni Joimărica în timp ce se îndrepta cu pași mărunți spre poarta casei lui Găgănoiu:
Două ouă-ncondeiate
Puse bine pe perete
La Mărin în coșulete!
Mai departe de poartă nu trecură. Găgănoiu îi ascultă serios. Așteptă în prispă să-și termine cântarea apoi le spuse binevoitor:
- Așteptați mă, oțâră șă vă aduc ouăle!
Intră în casă și ieși cu vreo zece ouă puse într-un castron de tablă:
- Ia, luați colea!
Băieților nu le venea să-și creadă ochilor. Ăsta nu era Ion Găgănoiu, spaima lor. Ăsta era alt om cu chipul lui. N-avea cum să fie el.
- Tată Ioane, da' ce de ouă ne dăduși! se miră ăl mai mic dintre ei.
- Lasă mă, că odată este Paștele pe an și voi umblați cu Joimărica dupa ouă. Luați să mâncați să vă văd și eu odată săturați.
Băieții puseră ouăle din castron în coș cu bagare de seamă și dădură să plece.
- Ce mă, voi nu știți să dați săru' mâna? Nu v-au învățat alde tac'tu acasă? îi făcu să se oprească brusc Găgănoiu. Ca nu cumva să-i facă scăpați așa usor sau să nu-și facă numele de râs.
- Săru' mâna! ziseră cei mici în cor. Și plecară apoi spre altă casă să nu-i apuce prânzul al mare umblând teleleu cu Joimărica.
- Bă, nene, da' ce ouă frumoase și curate fac găinile lu' Găgănoiu! zise Mitel privind cu jind la ouăle din coș. Luă un ou în mână să se uite mai bine la el și să-l arate și celorlalți. Se uita la ou și ochii îi râdeau de bucurie.
- Nu ne-a dat el până acum, da' și când ne-a dat... Ale lui sunt ale mai frumoase din coș. Ia uitați-vă și voi!
- Iote-l și pe ăsta. A rămas cu ochii beliți la ouăle lu' Găgănoiu! zise unul mai mare și mai glumeț de felul lui. Și-i dădu o palmă sănătoasă după cap să-și revină din uimire. Luat pe nepregătite, Mitel se aplecă sub palma grea și vrând să riposteze, scăpă oul pe jos în tărână.
- Bă, fraților, ia stați așa! Uitați-vă la oul ăsta! E clocit, bă!
Ceata de băieți se opri ca secerată. Era cât se poate de adevărat. Ion al lui Găgănoiu le făcuse încă o dată bucata. Le dăduse ouăle clocite.
- Fir-ar el al dracului de moș nebun! De sub cloță ni le dădu. Și mai voia să-i zicem și sărut mâna! zise unul. Și puse mâna pe un ou din coș și-l azvârli drept în geamul de la drum al casei lui Găgănoiu.
Ca într-un gând cu toții puseră mâna pe ouăle din coș și începură să arunce cu ele în pereții nevinovați ai casei.
- Ia și tu de aci, căpcăunule! Să vezi şi tu cum sunt ouăle clocite!
Şi în bătaie de joc începură să-i cânte Joimărica. Şi să ochească pereţii casei zvârlind cu ouăle clocite în ea. Şi când oule se spargeau şi alunecând pe perete lăsând o dâră scârboasă, urletele copiilor se auzeau şi mai tare. Nici tătarii dacă ar fi dat să vină atunci, nu i-ar fi putut acoperi.
Câinii lătrau, copiii urlau, Joimărica era cântată.
Vreo două, trei femei ieşiseră pe la porţi curioase să vadă ce se petrece pe uliţă. Şi văzând războiul copiilor începurp să chicotească vesele de necazul lui Găgănoiu:
- Om nărod şi ăsta să se pună cu mintea copiilor, zise una mai rumenă la faţă. Păcat de daica Miţa că doar ce terminase curăţenia de Paşti. Acu' trebuie să şteargă iar geamurile...
